Imi dai aripi de ceara ca sa zbor spre fericire, dar caldura razelor imi topesc aripile... Cand sunt aproape sa ating fericirea, pierd din altitudine, sunt in cadere libera spre pamant, iar cei de jos...fetele incruntate...abia asteapta sa ma vada ranita, la sol. Cei cu ranile cicatrizate (care le amintesc de esecul lor de-a ajunge la fericire), ma umple cu praf ca sa-mi acopere sclipirea din ochi, sa-mi stinga ultimul zambet. Nimeni nu poate iesi in evidenta, "renuntarea" se raspandeste in ochii tuturor ca o ciuma. Mai apare cate un razvratit, care nu vrea sa priveasca spre cer, asteptand esecul altui visator... totusi, tacit isi accepta rolul, ca sa nu iasa din tipare.
A inceput sa fie un lucru iesit din comun daca circuli pe strada cu zambetul pe buze si incepi sa te simti vinovat, daca esti fericit. Te intrebi de ce TU ai avea mai mare drept la fericire decat ceilalti... si deja cand iti pui intrebarea, fara sa-ti dai seama, pierzi fericirea.
Unde dispare setea nebuna de a fi fericiti?
"...cu ce ramasite de curaj sa ma arunc sa iubesc din nou cand am cazut de atatea ori, si-mi sunt sperantele zdrelite si insangerate?"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu