Dragostea in Evul Mediu

„Iubirea nu inseamna doar trup, din moment

ce are in vedere pe cineva, si nu este doar spirit, din

moment ce-l are in vedere in trupul sau.”

MAURICE MERLEAU-PONTY,

Elogiul filozofiei si alte eseuri

„Lectura din Montaigne”

INTRODUCERE

„Pe punctul de a ma apuca de aceasta lucrare, am sovait, insusindu-mi cugetarea cardinalului de Bernis: „Nimic nu e mai banal decat sa vorbesti despre iubire; nimic nu e mai rar decat sa vorbesti despre ea bine”

..............................................................................................................................................

Si totusi, oamenii din Evul mediu nu gandeau, nu reactonau, nu se comportau la fel ca noi. Cand vorbim astayi despre dragoste, ne gandim, in principiu in aceasta ordine, la sentiment, sexualitate (eventual casatorie), placere, eventual procreare. Insa lucrurile stateau cu totul diferit in Evul Mediu, in care se facea distinctia intre amor, pasiune violenta, condamnabila, si caritas, dragostea crestina, in care iti iubesti aproapele. In locul ordinii contemporane mentionate mai sus apareau casatoria, sexualitatea si procrearea; sentimentul (mai ales dupa casatorie) nu era exclus, iar placerea, legata de trup, era interzisa de oamenii Bisericii.

............................................................................................................................................”

Istoric al Evului Mediu specializat în viaţa cotidiană, Jean Verdon face o bună sinteză a cunoştinţelor disponibile, pornind de la textele biblice şi patristice, liturgice, penitenţiale, de la predici şi alte scrieri teologice, ajungând la marea literatură medievală. Între Confesiunile Sfântului Augustin şi aventurile Cavalerilor Mesei Rotunde, autorul urmăreşte evoluţia sentimentelor şi a sexualităţii de-a lungul unei îndelungate perioade. Şi reuşeşte de multe ori să ne surprindă.

Frica

Toti cunoastem acest sentiment si l-am trait sub diferite forme cauzate de diverse situatii si motive…dar cu un singur rezultat: starea aceea care ne inhiba sa reactionam in mod natural sau chiar ne impinge sa facem si sa ne comportam intr-un mod nefiresc noua.

Probabil ca sunt situatii cand nici nu constientizam prezenta ei, incercand sa descriem starea in care ne aflam cu totul si cu totul altfel… chiar din frica de a recunoaste ca ne este frica.

Frica este un sentiment care ne izoleaza de cei dn jur, ne deformeaza eu-ul pana cand …poate… nu mai reusim sa ne recunoastem, ne pierdem si ne deconectam de adevarata noastra fiinta.

Unii nu renunta la relatia care de mult nu ii mai face fericiti sau nu le satisface nevoile ….de frica…. De frica sa renunte, de frica sa nu piarda si ce au, de frica sa mearga mai departe, dar mai ales de frica de necunoscut.

“mi-e frica de ceea ce sunt, de ceea ce nu sunt, de ceea ce pot deveni, de ceea ce nu voi deveni niciodata,

mi-e frica sa merg mai departe, mi-e frica sa stau in loc,

mi-e frica ca timpul trece prea repede, mi-e frica ca timpul nu mai trece,

mi-e frica ca te-am pierdut, mi-e frica ca te voi pierde,

mi-e frica ca sunt prea buna, mi-e frica ca nu sunt destul de buna,

mi-e frica sa fiu cu tine, mi-e frica sa fiu fara tine,

mi-e frica ca te cunosc prea bine, mi-e frica ca nu te cunosc deloc,

mi-e frica ca iert prea mult, mi-e frica ca nu iert destul,

mi-e frica de atatea si de nimic.”

Oare prezenta fricii dezvaluie un caracter slab sau este ascunsa in fiecare dintre noi doar diferenta este de capacitatea fiecaruia de a o stapani si domina?

Sunt putini care au curajul sa-si recunoasca temerile si sa-si invinga frica... o lupta continua cu tine insati... doar ai grija sa nu ramai singur cu morile de vant!