Viata... viata...

Viata... viata... cusuta cu ata alba!

Una dintre zicalele folosite de mine este "sanatate sa avem, ca in rest le ducem pe toate!". Chiar cred in aceste cuvinte.

Mi-am dobandit un obicei din a cauta partea pozitiva si a lucrurilor negative, incerc sa invat din toate... si nu odata am ajuns cu zambetul pe buze, cand am vazut la ce concluzii am ajuns. Stiu ca nu ma feresc de lucrurile cu care s-au ars altii, pana nu-mi fac propriile cicatrici si nu urmez tot timpul calea cea dreapta, pentru ca, cateodata inima te indeamna pe drumuri intortocheate.
Am mai spus si stiu ca ma repet, dar viata are un umor pe care nu toti il inteleg... Sunt deprimata de ceva timp, poate chiar fara motive intemeiate, doar de placerea de a fi deprimata. Nu pot sa nu rad de mine cand citesc fraza anterioara...cui poate sa-i placa depresia? Poate doar celor pentru care a devenit o stare de normalitate, si eu cu siguranta, nu fac parte dintre acei oameni! Am prietene langa mine, care ma trag de maneca si nu ma lasa izolata in slabiciunea mea. Si totusi... ele nu fac fata... parca cu cat incearca mai mult sa ma traga la liman, cu atat ma scufund mai tare... de parca as sta pe nisip miscator! Si atunci... atunci intervine viata, ca sa-mi dea trezirea, sa-mi aduca aminte de lucrurile importante, cum ar fi sanatatea!
Azi, stau si ma intreb, cat de repede, cancerul poate sa-ti dea aripi de inger? Ex-ul meu e in zodia racului si se pare ca nu scap de acest cuvant, deci daca am de ales intre el si boala...categoric il aleg pe el (speranta mea de viata e mai mare :)). Sunt doar suspecta inca... de fapt, a fost un cuvant ratacit, aruncat de doctor, dar care s-a infipt direct in capul meu ca un cui! Fac si eu ca tata, nu degeaba sunt fata lu'tata, si anume aman cat mai mult, dar in timp rezonabil, mersul la analize! Mda... sunt constienta ca nu rezolv nimic asa, dar din moment ce nu stiu de aceasta problema cei pentru care contez, nu are cine sa ma impinga de la spate!
Oricum sunt convinsa ca este doar o gluma a vietii, ca sa ma sperie putin, ca apoi sa strige in gura mare: PACALEALAAAA!!! Cu siguranta, dupa ce voi face si primi rezultatele analizelor, voi rasufla usurata ca nu am nimic sau cel putin nimic atat de grav pe cat ma gandeam... uite asa voi uita de depresie, de tot ce ma impingea in aceasta stare si ma voi bucura din nou de viata!

As gandi si trai diferit daca as stii ca nu am nimic de pierdut, decat viata! :)

Un zambet ratacit

Astazi m-am surprins, singura, zambind, fara un motiv anume.
Eram in drum spre casa. Afara ploua asa cum a plouat toata ziua. Vremea era mohorata, umeda, apasatoare, care parca te indemna sa te incrunti. Aveam deschisa umbrela mea rosie, mica, subreda dupa o seara petrecuta in compania lui Paco (papagalul meu), cu o latura picata care flutura in bataia vantului, dar care statea perfect cand prindea un val de aer nu prea puternic incat s-o intoarca. Incercam sa ma vad prin ochii trecatorilor, care de altfel mergeau cu capul aplecat. Eventual...intamplator isi mai ridicau capul din pamant, doar ca sa arunce o privire inainte, ca sa evite coliziunea cu alti ingandurati.
Simt "criza" pe mine...haine monocrome ca sa ma scufund in peisajul deprimant, pantofi cu flecul aproape ros ca sa ma auda lumea cand ma aproprii, in cazul in care nu ma vad...si o umbrela rosie deasupra capului meu, care se descompune in adierea vantului, dar aduce o pata de culoare in atmosfera cenusie, toate acestea insotite de un zambet care s-a strecurat pe fata mea si care ma plaseaza, parca, intr-o alta realitate.
Un trecator mi-a surprins zambetul si mi-a raspuns cu un zambet...probabil din instinct...dar mi-a placut sa vad o fata zambitoare sau macar nu incruntata...
Cred ca-mi revin, daca am inceput sa zambesc din nou!... sau a fost doar o intamplare? La un moment dat, am ajuns si eu una din multele fete incruntate si ingandurate care populeaza strazile, cu privirea aruncata pe trotuar de parca acolo as cauta rezolvarea la problemele care ma incearca, dar posibil ca nici nu m-ai observat pentru ca erai prea preocupat sa gasesti solutiile incrustate sub pasii tai... Ma intrebam, de ce nu mai zambesc? Stiam de ce nu zambesc... imi era greu sa respir, ma refugiam in somn, doar ca sa nu mai gandesc si sa nu mai simt. Ma ajuta daca ma analizez, ca sa constientizez ce mi se intampla si care sunt etapele care mai urmeaza pana sa-mi revin. Asta, parca, grabeste vindecarea.
Cand nu ma doare sufletul din cauza vreunei povesti nereusite de dragoste, zambesc atata timp cat nu am motiv sa n-o mai fac... Pacat ca fata multora nu mai stiu cum se zambeste... pacat ca multi nu mai simt nevoia sa rada... pacat ca au uitat sa se bucure de lucrurile marunte...
Cineva, acolo sus, ma iubeste! Am familie care niciodata nu mi-a spus ca nu sunt capabila sa fac ce-mi propun. Am prieteni pentru care contez, care-mi arunca vesta de salvare si ma scot la liman, atunci cand ma scufund in depresie si ma inec cu durerea inimii. Sunt persoane care imi apar sau re-apar in viata si-mi amintesc ca merit afectiune, atunci cand altii dispar si ma lasa secatuita. Am o slujba si din cate stiu sunt sanatoasa! Inca ma simt tanara si capabila... mai cred ca merit iubirea si voi gasi fericirea! Am destule defecte pentru un om, dar incerc sa echilibrez balanta cu partile mele bune... caci exista si ele!

Acum realizez... azi am purtat o camasa violeta! Optimismul meu debordant, de azi, oare se datoreaza puterii flacarei violete?? :))