Astazi m-am surprins, singura, zambind, fara un motiv anume.
Eram in drum spre casa. Afara ploua asa cum a plouat toata ziua. Vremea era mohorata, umeda, apasatoare, care parca te indemna sa te incrunti. Aveam deschisa umbrela mea rosie, mica, subreda dupa o seara petrecuta in compania lui Paco (papagalul meu), cu o latura picata care flutura in bataia vantului, dar care statea perfect cand prindea un val de aer nu prea puternic incat s-o intoarca. Incercam sa ma vad prin ochii trecatorilor, care de altfel mergeau cu capul aplecat. Eventual...intamplator isi mai ridicau capul din pamant, doar ca sa arunce o privire inainte, ca sa evite coliziunea cu alti ingandurati.
Simt "criza" pe mine...haine monocrome ca sa ma scufund in peisajul deprimant, pantofi cu flecul aproape ros ca sa ma auda lumea cand ma aproprii, in cazul in care nu ma vad...si o umbrela rosie deasupra capului meu, care se descompune in adierea vantului, dar aduce o pata de culoare in atmosfera cenusie, toate acestea insotite de un zambet care s-a strecurat pe fata mea si care ma plaseaza, parca, intr-o alta realitate.
Un trecator mi-a surprins zambetul si mi-a raspuns cu un zambet...probabil din instinct...dar mi-a placut sa vad o fata zambitoare sau macar nu incruntata...
Cred ca-mi revin, daca am inceput sa zambesc din nou!... sau a fost doar o intamplare? La un moment dat, am ajuns si eu una din multele fete incruntate si ingandurate care populeaza strazile, cu privirea aruncata pe trotuar de parca acolo as cauta rezolvarea la problemele care ma incearca, dar posibil ca nici nu m-ai observat pentru ca erai prea preocupat sa gasesti solutiile incrustate sub pasii tai... Ma intrebam, de ce nu mai zambesc? Stiam de ce nu zambesc... imi era greu sa respir, ma refugiam in somn, doar ca sa nu mai gandesc si sa nu mai simt. Ma ajuta daca ma analizez, ca sa constientizez ce mi se intampla si care sunt etapele care mai urmeaza pana sa-mi revin. Asta, parca, grabeste vindecarea.
Cand nu ma doare sufletul din cauza vreunei povesti nereusite de dragoste, zambesc atata timp cat nu am motiv sa n-o mai fac... Pacat ca fata multora nu mai stiu cum se zambeste... pacat ca multi nu mai simt nevoia sa rada... pacat ca au uitat sa se bucure de lucrurile marunte...
Cineva, acolo sus, ma iubeste! Am familie care niciodata nu mi-a spus ca nu sunt capabila sa fac ce-mi propun. Am prieteni pentru care contez, care-mi arunca vesta de salvare si ma scot la liman, atunci cand ma scufund in depresie si ma inec cu durerea inimii. Sunt persoane care imi apar sau re-apar in viata si-mi amintesc ca merit afectiune, atunci cand altii dispar si ma lasa secatuita. Am o slujba si din cate stiu sunt sanatoasa! Inca ma simt tanara si capabila... mai cred ca merit iubirea si voi gasi fericirea! Am destule defecte pentru un om, dar incerc sa echilibrez balanta cu partile mele bune... caci exista si ele!
Acum realizez... azi am purtat o camasa violeta! Optimismul meu debordant, de azi, oare se datoreaza puterii flacarei violete?? :))
Eram in drum spre casa. Afara ploua asa cum a plouat toata ziua. Vremea era mohorata, umeda, apasatoare, care parca te indemna sa te incrunti. Aveam deschisa umbrela mea rosie, mica, subreda dupa o seara petrecuta in compania lui Paco (papagalul meu), cu o latura picata care flutura in bataia vantului, dar care statea perfect cand prindea un val de aer nu prea puternic incat s-o intoarca. Incercam sa ma vad prin ochii trecatorilor, care de altfel mergeau cu capul aplecat. Eventual...intamplator isi mai ridicau capul din pamant, doar ca sa arunce o privire inainte, ca sa evite coliziunea cu alti ingandurati.
Simt "criza" pe mine...haine monocrome ca sa ma scufund in peisajul deprimant, pantofi cu flecul aproape ros ca sa ma auda lumea cand ma aproprii, in cazul in care nu ma vad...si o umbrela rosie deasupra capului meu, care se descompune in adierea vantului, dar aduce o pata de culoare in atmosfera cenusie, toate acestea insotite de un zambet care s-a strecurat pe fata mea si care ma plaseaza, parca, intr-o alta realitate.
Un trecator mi-a surprins zambetul si mi-a raspuns cu un zambet...probabil din instinct...dar mi-a placut sa vad o fata zambitoare sau macar nu incruntata...
Cred ca-mi revin, daca am inceput sa zambesc din nou!... sau a fost doar o intamplare? La un moment dat, am ajuns si eu una din multele fete incruntate si ingandurate care populeaza strazile, cu privirea aruncata pe trotuar de parca acolo as cauta rezolvarea la problemele care ma incearca, dar posibil ca nici nu m-ai observat pentru ca erai prea preocupat sa gasesti solutiile incrustate sub pasii tai... Ma intrebam, de ce nu mai zambesc? Stiam de ce nu zambesc... imi era greu sa respir, ma refugiam in somn, doar ca sa nu mai gandesc si sa nu mai simt. Ma ajuta daca ma analizez, ca sa constientizez ce mi se intampla si care sunt etapele care mai urmeaza pana sa-mi revin. Asta, parca, grabeste vindecarea.
Cand nu ma doare sufletul din cauza vreunei povesti nereusite de dragoste, zambesc atata timp cat nu am motiv sa n-o mai fac... Pacat ca fata multora nu mai stiu cum se zambeste... pacat ca multi nu mai simt nevoia sa rada... pacat ca au uitat sa se bucure de lucrurile marunte...
Cineva, acolo sus, ma iubeste! Am familie care niciodata nu mi-a spus ca nu sunt capabila sa fac ce-mi propun. Am prieteni pentru care contez, care-mi arunca vesta de salvare si ma scot la liman, atunci cand ma scufund in depresie si ma inec cu durerea inimii. Sunt persoane care imi apar sau re-apar in viata si-mi amintesc ca merit afectiune, atunci cand altii dispar si ma lasa secatuita. Am o slujba si din cate stiu sunt sanatoasa! Inca ma simt tanara si capabila... mai cred ca merit iubirea si voi gasi fericirea! Am destule defecte pentru un om, dar incerc sa echilibrez balanta cu partile mele bune... caci exista si ele!
Acum realizez... azi am purtat o camasa violeta! Optimismul meu debordant, de azi, oare se datoreaza puterii flacarei violete?? :))
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu