"-E greu sa renunti?!"

Pe postul Antena1 acum se termina filmul "Meet Joe Black". E un film care-mi place mult, cu actori consacrati. Una din scenele mele preferate este momentul cand fac dragoste si conversatia lor de dupa. Un alt dialog, de la sfarsitul filmului:
"-E greu sa renunti?!
- Da, asa e Bill!
- Pai, asa-i viata... Ce pot sa spun?"
... nu pot decat sa le dau dreptate... e greu sa renunti la viata si la orice din ea!

Azi am fost la o intalnire cu fetele de la clubul tricoteozelor. Ne-am adunat la I acasa, caci a fost o intalnire de "ramas bun" si de "La multi ani!". Maine e ziua ei de nastere, asa caaa ii urez din nou "La multi ani!" si joia e ziua oficiala in care renunta la oras si tara, incercand marea cu degetul: pleaca in Germania, ca sa-si caute un job, in speranta unui viitor mai bun si a unui trai decent. Peste o luna planifica sa-si duca copilul si sotul. Din punctul meu de vedere, pentru o astfel de decizie, ai nevoie de mult curaj si un motiv intemeiat de a face pasul! Nu e usor sa renunti la lucrurile familiare, cunoscute... la ceva ce-ti ofera o oarecare siguranta sau confort. Sunt putini care au curajul sau capabilitatea sa ia viata de la zero. Sincer ii tin pumnii si sper sa reuseasca! O admir pentru curajul ei! Probabil nu e prima si nici ultima care face asa ceva... asa caa... jos palaria in fata celor care nu le este frica sa infrunte lucrurile noi si necunoscute!

Am avut o zi frumoasa, usor umbrita de un gand. Aseara m-a sunat unul dintre parinti, dar nu am apucat sa vorbim. Azi cand am sunat inapoi, mi-a spus ca vorbim mai tarziu. Mi-a fost clar ca o sa avem o tema concreta de discutie, dar nu mi-a dat niciun indiciu... asa ca am banuit doar... seara mi s-a confirmat. Sunt luata prin invaluire: un parinte imi comunica subiectul discutiei pe care va trebui s-o port cu celalt parinte, ambii inclestati sa-l ajute pe fratele meu. Cand e vorba de fratele meu, totul se reduce la un subiect major: banii. Imi iubesc fratele, dar in privinta asta suntem parca crescuti sub alte concepte. Nu e doar vina lui ca este asa, de cate ori a cerut ... intr-un fel sau altul ... dar pana la urma, a primit! S-a obisnuit cu asta si ma tem ca pentru el conceptul "sa te ajute familia" consta in sprijin financiar. Eu ma lupt singura ca sa reusesc sa-mi achizitionez un apartament, pentru care timp de 30 de ani ma voi sacrifica, renuntand la excursii, shopping-uri si alte placeri care conteaza pentru mine. Nu ma astept sa fiu ajutata! Nu reprosez si nu cer asta, dar vreau sa mi se acorde sansa de a ma descurca singura... nu sa fiu trasa inapoi!

Subiectul este mult mai complex si are un istoric... nu are rost sa intru in alte detalii... insa, recunosc ca nu mi-e usor sa tin piept tuturor! Cand am impresia ca s-a incheiat, puuuffff.... luam totul de la capat! Nu stiu daca va invata vreodata fratele meu sa se descurce din propriile puteri. Nu cred ca va reusi sa renunte la obiceiul deja indoctrinat, de-a lua decizii care ii costa pe altii!

Probabil cu cat imbatranesc, cu atat devin mai carcotasa si cu cat stau mai mult singura, cu atat devin mai fixista sau tipicara, inca nu m-am decis! :P

Cateodata... rar... imi simt singuratatea. Stii cum e sa te simti singur pe pamantul populat?

Concediu, de care?

A mai trecut o saptamana din noul an, la fel de repede ca si prima... desi pe aceasta am petrecut-o sechestrata la domiciliu, fiind in concediu medical.
Probabil ti-ai dat seama de ce am ajuns sa stau acasa!
Luni, dupa servici, am fost la medicul de familie care dupa un consult, mi-a schimbat tratamentul cu niste medicamente mai puternice si m-a trimis acasa pentru cateva zile. Indiferent cat de rau ma simteam, mi se parea aiurea ca sa stau acasa din cauza amigdalelor. Probabil sub influenta acestui gand, in timp ce-i scriam sms sefei (i s-a terminat bateria la telefon in timp ce vb) ca sa-mi anunt lipsa din urmatoarele zile, am gresit textul scriindu-i: "medicul mi-a dat x zile de concediu de odihna". Bineinteles ca a ras pe seama mea, dand vina pe proasta traducere din "maghiaros" :)) eu am dat vina pe febra! :))
Ca sa-mi justific absenta, daca voi fi luata la intrebari ( si ca sa demonstrez ca sunt dusa cu pluta, cateodata! nu tot timpul!!), am facut poze la amigdalele mele bolnave, dar sunt prea scarboase pentru a fi publicate.
De 5 zile in alimentatia mea sunt incluse si medicamente, dar amigdalele mele prezinta in continuare puroi. Mananc regulat si destul de mult, incercand sa evit durerea de stomac provocata de pastile, dar ce am reusit este sa iau in kilograme! :)) Rad, dar nu e rasul meu!

Amigdale cu probleme

A trecut si acest wk-end. Daca aseara nu stiam cum imi voi petrece ziua de Duminica, azi toate s-au arajat de la sine. Totul a inceput aseara, cand simteam un usor disconfort in gat, la inghitit. Simptomele s-au accentuat noaptea. Nu mai puteam sa dorm de durerea pe care o simteam cand eram nevoita sa inghit. Miere cu tintura de propolis... septolete... am luat ce aveam prin camera. Aveam amigdalele umflate, presarate cu pungi de puroi, cea ce-mi provocau dureri la inghitit si dificultati la respiratie. Dimineata am dat buzna la farmacie. Am primit aproape aceleasi medicamente ca si data trecuta, in cazul acesta pot sa enunt ca sunt recidivista. Ma deranjeaza ca nu-mi da semne de inflamatie sau infectie decat atunci cand e la un nivel avansat. Disconfort la fel de mare imi provoaca si starea febrila... senzatia ca te dor toate, ai frisoane si esti molesit!
Totusi ma bucur ca m-a prins intr-o zi libera, asa am putut sa stau intinsa si de multe ori sa dorm. Cat despre legea pe care trebuia s-o citesc, cred ca-ti dai seama ca nu m-am atins... rusinicaaa... rusiniiiicaaaa! Din acest motiv, mi-e ciuda pe mine!

Inchei aici... caci nu ma simt bine...

Wk-end...

E cam tarziu sa spun "La multi ani" de Boboteaza sau Sf Ion, insa sper ca fiecare a celebrat aceste zile pe masura importantei lor!
Am avut emotii pentru 6 ianuarie... o zi mai deosebita... marcheaza si ultima sarbatoare, care incheie sirul sarbatorilor de iarna... dar l-am trecut decent.

Prima saptamana din acest an a trecut nespus de repede, pot sa spun ca intr-un fel au fost zile de reacomodare cu programul de lucru, presarate cu sedinte lungi si usoare lovituri (putin meritate) sub centura! Colectivul inca nu s-a reintregit, unii dintre noi fiind mai norocosi si incep anul de lucru abia din a doua sapt al acestui an, iar noi, cei care ne-am intors pe baricade, suntem luati ca proaspeti, odihniti si cu forte noi de lucru... pai eu, personal, m-am intors mai obosita decat am plecat si se simte si in randamentul meu la servici... drept urmare mi-am luat tema de casa: sa citesc o lege de 135 de pagini (este un remediu foarte bun daca suferi de insomnii, te apuca somnul aproape instantaneu sau cheful sa scrii pe blog).

Ca sa-mi ocup serile, intr-un mod placut, am cautat pe youtube lectii de "belly dance" si incerc sa invat miscarile de opturi verticale, opturi orizontale, cercuri mari si cercuri mici! :)) Suna distractiv, dar nu e usor deloc, asa m-am ales si cu febra musculara, cea ce nu e un lucru rau luand in considerare ca m-am intors cu mancarea de sarbatori, pe mine (un mod mai frumos de-a spune ca am luat in kilograme). Am planuri mari: de saptamana viitoare o sa incep sa frecventez, din nou, bazinul de inot :)) aaa... si sa reiau cautarea de apartamente. Pentru asta am cumparat Publitimul, dar nu e prea promitator ce am vazut.

Anul trecut am inceput sa astept cu groaza week-end-urile, caci imi ofereau prea mult timp pentru cugetari, cea ce ma deprima. Anul acesta l-am inceput bine. Azi am avut parte de o zi frumoasa, alaturi de fetele de la "Clubul Tricoteozelor". Am fost invitate la "un capucino" acasa la una dintre fete, ca sa fim prezentate oficial celui mai nou membru al clubului: lui Matei, care implineste frumoasa varsta de 4 luni, peste o saptamana. Recunosc ca ne-a fermecat pe toate si bineinteles ca nu a tricotat nimeni de data asta. Am trecut in revista evenimentele din viata fiecareia dintre noi, petrecute de la ultima intalnire. Am ajuns la concluzia ca unele au o viata mult mai tumultuoasa decat a mea si cu intamplari bizare... cea ce ma face ( in clipa de fata) sa ma bucur de viata mea asa cum e... uneori plictisitoare sau monotona. Fortata de imprejurimi, una dintre fete pleaca in Germania ca sa-si caute de lucru, sperand intr-un trai mai bun. Familia o va urma dupa ce-si gaseste un job. Ii admir curajul! Mi-e mi-ar fi greu si sa ma mut intr-un alt oras din tara, ca s-o iau de la inceput... asa ca... imi ridic palaria in fata celor care nu le este frica s-o ia de la capat!

Uuuu... pe ProTv ruleaza "Ultimul Samurai"! Bun film... asa ca ma pun sa-l vizionez din nou!!

Cat despre Duminica (caci inca e wk-end), imi vine doar in minte cantecul: "nu mi-e frica, nu mi-e frica de babaaaau... nu mi-e frica, nu mi-e frica de babaaaau!"

Suflet inchis pe perioada nedeterminata

Cand mi-am facut acest blog, motivul a fost simplu: s-a desfiintat pagina "yahoo 360'' (daca mai stie cineva ce era) si nu doream sa se piarda gandurile mele de atunci. Tot ce scriu sunt ganduri si trairi de moment. Recitind articole mai vechi, ma amuz... ma mir sau imi dau dreptate... dar intotdeauna recunosc sentimentele.
Pe atunci habar nu aveam cu ce "se mananca" un blog, nu de parca acum as fi avansata la acest capitol... Bajbaiam prin setari si abia reuseam sa-mi gasesc prorpiul blog. Nu ma pasiona in mod deosebit si stiam ca nu mi-l citeste nimeni, asa ca mi-am permis sa fiu deschisa, sincera... sa fiu EU. Nu i-am facut reclama, pentru ca nu vroiam sa fie citit de cunoscutii mei, caci asta ar fi insemnat sa patrunda prea adanc in sufletul meu... dar si pentru ca l-am creat pentru mine. Nu pot sa fiu ipocrita si trebuie sa recunosc ca ma bucur daca randurile scrise de mine, trezesc interesul si, eventual, aprecierea unui necunoscut. Pentru acel necunoscut sunt o oarecare, un suflet fara trup... un alt necunoscut.
Intre timp situatia s-a mai schimbat. Pentru unii, care citesc aceste randuri, sunt o prezenta in viata lor si o sursa de noi intrebari. Vreau sa am libertatea de-a ma exprima, fara sa fiu nevoita sa dau explicatii ulterioare, asa ca... aici imi inchid sufletul, dar nu va parasesc. Cine stie cum sa iubeasca, va gasi calea.