Inceputul si sfarsitul nostru

Melodia noastra....

....si primul nostru dans.....

Ma strangea atat de tare in bratele lui incat nu mai puteam respira, avea ochii inchisi si imi canta versurile la ureche...mi-a soptit: "inchide ochii si imagineaza-ti ca suntem doar noi...noi doi"

... Anii au trecut si imi imaginam, in continuare, ca suntem doar noi...noi doi...

Nu stiu cand am inceput sa-l iubesc, dar tin minte cand am realizat acest lucru si cat de nepregatita am fost. Eram atat de tanara si nu stiam cum sa iubesc, dar pentru el era totul atat de natural. Atunci, iubea neconditionat.

Cand am avut de ales, am lasat totul in urma....familia, prieteni....si l-am urmat, l-am ALES pe el.

Multi ani, nu reuseam sa-i vad niciun defect, era perfect pentru mine...chiar si numele lui era sinonim cu The ONE, prima mea dragoste, iubirea vietii mele, barbatul al carui sotie imi doream sa fiu si al carui copii imi doream sa-i port in pantece, singurul om langa care ma vedeam imbatranind fericita.

M-as pacali singura daca nu as recunoaste ca eu il vedeam ca fiind perfect si cand iesea din tiparul in care fara voia lui l-am ingradit, ma simteam dezamagita si ma suparam....asa ca, da...am avut parte de multe suparari, dar la fel de multe si dulci impacari. :)

Apoi s-a intamplat...candva, undeva, ceva s-a schimbat.... Poate doar ne-am maturizat si am crescut in directii diferite. Nu mai aveam aceleasi vise, aveam alte asteptari unul fata de altul...trecutul nostru tumultuos ne-a schimbat. Ne-am despartit, am suferit si ne-am impacat, ca apoi iar sa ne despartim stiind ca oricum ne vom impaca...locul nostru era unul langa altul.

Nicio despartire nu era definitiva, era doar o chestiune de timp pana la impacare. Ca bumerangul, tot timpul ne intorceam unul la altul...si uite asa nu eram nici cu el si nici fara el.

L-am iubit, il iubesc si probabil il voi iubi intotdeauna.

Povestea noastra se intinde atat de mult inapoi in timp, este atata de intortochiata, presarata cu atatea amintiri frumoase si dureroase, incat mi-ar fi imposibil sa fac pe cineva sa inteleaga de ce nu am putut renunta la el sau el la mine...toti porii mei erau imbibati cu dragostea noastra, el era aerul din plamanii mei...stii cum e cand orice drum ai lua, toate te duc la acelasi final?! ...noi impreuna !

Anul trecut pe vremea asta, imi doream sa ne mai dam relatiei un inceput nou real. Desi nu recunoaste sau poate doar din comoditate, a refuzat sa ma vada...pe mine, persoana care am devenit pentru el...De fapt, consider ca nu-si mai dorea cu adevarat sa mai incerce din nou, pentru ca ii era frica sau era doar prea obosit...sau poate ii placea prea mult libertatea de care a dat, iar eu mi-am intors capul si m-am prefacut ca nu vad toate astea.

Hmmm...pot sa-i gasesc atatea scuze, dar nimic nu schimba prezentul.

De-a lungul anilor, am simtit schimbarea si am privit neputincioasa cum se indeparteaza de mine. Din doi oameni de nedespartiti, eu treptat am inceput sa fiu exclusa din viata lui, sa devin doar o persoana din decor...un spectator... Cand nu am mai suportat sentimentul ca totul mi se scurge printre degete ca firele de nisip, am rabufnit...eram suparata pe el de fiecare data cand pleca de lang mine, cand isi alegea prietenii in locul meu, cand orice a devenit prioritar fata de mine... In neputinta mea l-am indepartat si mai mult.

Intr-un fel, eliberat de povara unei relatii, el a inceput sa-si traiasca viata fara sa aiba responsabilitati fata de cineva si a inceput sa-i placa tot mai mult. La un moment dat avea tot ce-si putea dori: o viata de celibatar si pe mine.

Am renutat la orgoliu si mandrie, m-am resemnat. Il ascultam stiind ca vorbele si promisiunile lui sunt minciuni, dar acceptam si speram ca poate "de data aceasta" ma insel. Nu-mi mai doream certuri. Nu mai aveam pretentii de la el. Sufeream in tacere, sperand ca el va vedea schimbarea mea. Eram supusa, dispusa la compromisuri si insetata dupa afectiunea lui.

Cand era langa mine, ma potriveam perfect in bratele lui, capul meu isi avea locul pe pieptul lui. Totul era perfect, pana iesea pe usa...era ca si cum iesea din viata mea...il pierdeam, nu mai stiam nimic de el.

Am decis sa nu mai lungesc agonia, cand la intrebarea mea "ce sunt eu pentru tine?" el mi-a raspuns "prieten bun". Atunci am realizat ca sunt ca Don Quijote si ma lupt cu morile de vant...nu aveam sansa de izbanda si totusi...cum sa renunt? Cand si cum am ajuns din "szivem lelkem" la "prieten bun"? Mi-a infipt un cutit in inima cu acele cuvinte, dar nu se compara nici pe departe cu durerea pe care mi-a cauzat-o acum.

Am fost dezamagita, deprimata si speram ca voi avea taria sa nu ma mai intorc la el decat daca imi va oferi totul...vroiam totul sau nimic.... ma raneau jumatatile de masura, dragostea cu taraita. Prietenele, asistand la toata povestea noastra, ma incurajau sa merg mai departe, sa-mi deschid ochii si sa vad dincolo de el. Cu discursul prietenelor inca sunandu-mi in urechi, am intalnit o persoana deosebita fata de toti cei prezenti in viata mea si am inceput sa ne intalnim, amagindu-ma ca asta inseamna sa merg mai departe (i-am explicat ca inca iubesc si sufar dupa prima mea dragoste si nu sunt pregatita, de fapt  nu vreau o alta relatie...deci s-o luam incet...foarte incet...pentru ca totul este doar a distragere pana la finalul fericit cu dragostea mea).

The ONE nu a renuntat sa ma caute si cu fiecare intalnire se infiripa o speranta in mine, pe care mai apoi o sufocam printre lacrimi. Vorbeam cu el si stiam ca se intalneste cu mai multe fete, dar nu era nimic serios intre ei dupa spusele lui. Il credeam si nu eram geloasa pentru ca simteam ca ele nu conteaza, el ma iubeste pe mine...si totusi ma bulversa, prin urmare am incercat sa-l tin departe, ca sa-mi acord timp sa-mi revin, dar el tot aparea la usa mea...si eu o luam iar de la capat. Cand avea motive de suparare (probleme de sanatate) sau motive de bucurie (Craciunul) el ma cauta, iar inima mea il primea cu bratele deschise.

Nu am renuntat sa-l iubesc si speram ca daca nu-i cedez fizic, avand frica ca de data asta chiar ma va pierde, se va intoarce decis sa ma aiba doar pentru el, atat trupeste cat si sufleteste. Insistentele lui nu conteneau si nu intelegea cum puteam sa-i refuz avansurile. Spunea ca nu se simte la fel de bine cu niciuna ca si cu mine, crezand ca ma va flata. Incercam sa-i explic de ce nu-mi permit sa-i cedez (inclusiv ca ma vad si eu cu cineva), dar nicio explicatie nu-l multumea.

El isi dorea un copil cu mine, iar eu imi doream o familie cu el.

Anul trecut m-am rugat pentru un raspuns: in ce directie sa merg, cu privire la el... sa renunt la noi sau sa intru in joc dupa conditiile lui?

Anul 2013 este un an mirific, asa cum s-a prevestit. Am primit raspunsul la intrebarea mea.

Dupa ultima lui vizita neasteptata si placuta in Ajunul Craciunului, am aflat ca a venit insotit, fapt negat de el urmare a unor confruntari. Nu am inteles de ce nu recunostea adevarul, dar am acceptat, nu vroiam sa ma cert. Am continuat sa ne auzim la telefon pana in seara de Revelion cand ne-am facut urarile pentru viitorul an... Nu banuiam ca va fi ultima data cand imi bate inima de fericire ca-l aud.

La plecarea de acasa, m-am oprit ca sa-i salut mama. Era ca in filme. Tin minte ca m-a luat in brate si mi-a spus ca ma iubeste. Corpul uman este extraordinar, avem un sistem de conservare si autoaparare deosebit, dar are limitele lui! Ma uitam la ea, cum aproape ca plangea si nu intelegeam nimic din ce-mi spunea, parca eram intr-un film mut. Simteam doar ca trebuie s-o incurajez si am batut-o usor pe umar... pana cand am auzit cuvantul "ecograf" :) Atunci s-a intamplat ceva, cred ca mi-a picat sistemul de aparare, era prea mult...pentru ca toata conversatia s-a derulat din nou in mintea mea si am realizat ca-mi spunea ca va fi bunica. El va fi tatic. Nu eu sunt cea care ii va darui un copil..

Cred ca am ramas fara aer cateva secunde, am schitat un zambet, am felicitat-o si m-am grabit sa urc in masina pana nu trecea efectul de soc, pana cand nu disparea efectul adrenalinei pe care corpul o elibereaza sa se apere si atunci, pentru un moment nu simti nimic, ca mai apoi sa te doboare durerea ca o avalnsa cosmica. 

Am plecat la drum, fara sa-mi anunt familia de vestea primita. Au aflat vestea, ulterior, de la mama lui. Am incercat sa evit conversatiile pe aceasta tema cu ei. Nu aveam puterea sa pronunt cuvintele sau sa dau detalii. Abia am vazut drumul printre lacrimi si abia reuseam sa respir printre suspine. Am simtit nevoia sa aud de la el, asa ca l-am sunat. Nu am avut puterea decat sa-l intreb daca "este adevarat?", raspunsul nu l-am primit, decat ca revin el cu un telefon. Nu a mai revenit. A fost un las sau i-a pasat prea putin de mine.

Si acum ma mir ca am ajuns cu bine la destinatie...desi atunci si doar atunci imi cautam un sfarsit...

Durerea pe care am simtit-o ...wooooww.... nu pot s-o descriu. Imagineaza-ti ca toata viata ai stiut si cunoscut o singura iubire. Stiai ca orice despartire e doar un pas spre impacare. Il iubesti si te iubeste. E singurul barbat al carei sotie te-ai visat. Ati visat impreuna cum vor arata si cu cine vor semana copii vostri, ce combinatie perfecta de gene... :)

Vestea aceea...pe care nici macar nu am aflat-o de la el... ne-a ucis copii visati, ne-a destramat familia care am fi putut deveni, mi-a zdrobit inima in mii si mii de bucati...mi-a innergrit sufletul. Durerea sufleteasca s-a radiat intr-una fizica... efectiv simteam cum ma doare sufletul, inima...ma durea si sa respir... La un moment dat, am ramas fara lacrimi si am intrat intr-o dulce stare de amorteala. Nu mai simteam nimic...eram toata amortita si imi este frica de momentul cand trece efectul de anestezic si incep sa simt durerea din nou...

Nu sunt nervoasa, furioasa, nu simt ura sau curiozitate... nu am intrebari...

Am primit raspunsul la intrebarea mea, dar recunosc ca nu a fost nici pe departe cel asteptat! Se spune ca speranta moare ultima, pai....acum a murit si ea!

Acum totul e clar...s-a terminat o data si pentru totdeauna! Ma doare cumplit, dar poate la anul va fi mai bine. Ma doare ca s-a dovedit sa nu fiu eu aleasa lui, ma doare ca inca il iubesc, ma doare ca nu va mai fi niciodata al meu ... si in acelasi timp va trebui sa ma bucur ca nu este el alesul meu pentru ca nu mai stia sa ma iubeasca cum merit.

Desi nu-mi doresc sa-l vad, sa-l aud sau sa stiu ceva despre el... cineva a considerat ca este timpul pentru urmatorul val de durere: sa-l revad...

Consider ca etapele durerii sunt: 1 - sa primesc vestea, 2 - sa-l revad, 3 - sa-l vad cu ea si da, apogeul durerii va fi sa-l vad cu copilul. Sunt la a doua etapa si sper sa nu sar peste ele, daca tot trebuie sa trec prin ele, macar terapia prin soc sa mi se aplice cu consideratie.

Hmm...ce sanse era sa ne intalnim intr-un loc unde nu ne-am vazut niciodata si sa se aseze la o masa fix in fata mea? Dupa peste 10 ani de relatie am ajuns sa nici nu ne salutam. Adevarul este ca nu are ce sa-mi spuna. Nimic nu poate sa-mi aline durerea.

In apararea lui (printr-un mesaj tatalui meu) a scris ca, considera ca nu mi-a gresit cu nimic ...si ca "eu nu l-am acceptat niciodata cu bune si cu rele"... Ma dor chiar si cuvintele acestea stiind ca nu sunt adevarate, dar ma ajuta sa-l "vad" cu adevarat...

Va ramane primul meu la toate: iubire si durere. Nimic nu poate schimba faptul ca ne-am iubit...sau ca inca il iubesc, dar totodata nimic nu poate schimba prezentul.

Atatea promisiuni frumoase si atatea deziluzi... Trebuia sa se termine intr-un fel...

Acum cand recitesc cele scrise, cred ca totul se terminase de mult, doar eu refuzam sa vad...nu vroiam sa renunt la "noi". Povestea noastra de dragoste ar fi trebuit sa fie una de gen hollywood-ian cu happy-end, dar el a decis un alt final.

Sper sa nu mai dau puterea si ocazia nici unui om sa ma raneasca atat de tare. Nu mai vreau sa trec prin asa ceva, chiar daca asta inseamna sa nu mai iubesc niciodata.



Roata se invarte, stiu ca imi va fi si mie bine cand vine momentul potrivit.
M-am schimbat in bine datorita lui, doar ca el nu va mai avea ocazia sa vada. Poate trebuia sa ajung sa fiu omul de azi (ceea ce am devenit cu ajutorul lui) ca sa stiu sa iubesc omul care va fi langa mine.