Tot timpul sunt oameni care ne ating viata atunci cand avem nevoie de ei. Unii sunt ca o adiere altii ca un vant puternic care sa ne indrepte pasii in directia in care suntem sortiti sa ajungem.
La un moment dat, in viata mea am primit cu bratele deschise un "bad boy" care m-a invatat sa ma iubesc din nou, sa ma vad "sexy and worthy".
A fost pasager in viata mea dar lectiile invatate de la el inca dainuie.
Si am ajuns sa invat jocul seductiei, practicandu-l ori de cate ori simteam placerea. Dorinta creaza dependenta. Imi venea natural sa ma joc cu cuvintele, imi placea sa pictez imagini si dorinte in mintea altora fara sa devina ceva carnal, palpabil.
Apoi a venit acea amorteala si revolta pentru mai mult.
Stiam ce ma atrage....oh bad bad bad boy... dar eram constienta ca sfarsitul intotdeauna era ca eu pierdeam o particica din mine. La un moment dat a mai ramas atat de putin din mine incat simteam ca daca mai pierd ceva, voi ramane o cochilie goala...o carcasa rece si uscata de sentimente.
M-am conservat, am ajuns sa iubesc sa fiu eu cu mine, sa nu mai simt nevoia de nimeni care sa vrea sa ma completeze. Eram intreaga si singura.
Intr-o zi a aparut el, cu o inocenta infricosatoare. Imi era frica sa nu-l stric, sa nu-l patez. El era altceva. Ma atragea si in acelasi timp ma speria naivitatea lui, era ca un lut neprelucrat. Un barbat bun, fara bagaje...doar cu iubire de daruit.
Eram pregatita sa incerc acest altceva...eu sa ma domolesc, iar el sa deguste din tot ce am de oferit picatura cu picatura, desi cateodata simt nevoia doar sa-l inund si sa-l las sa invete sa inoate sau sa se inece.
Inca caut sa descopar nebunia din el, sa trezesc animalul care hiberneaza din totdeauna.Este ca un puzzle pe care-l descopar treptat, la care nu pot sa vad imaginea in toata splendoarea ei decat daca pun fiecare piesa la locul ei cu rabdare.
I hope he turns out to be a romantic with dirty mind.
Asa am inceput aceasta scrisoare in anul 2010: "Vreau sa-ti scriu ce poate ai uitat in timp: imi esti prieten....inainte si mai presus de toate!" si nu am putut sa o termin pana acum. Totul a inceput acum multi ani.... Imi amintesc cand te-am intalnit prima data, aveai un zambet strengar si ochii iti radeau. Incercai sa-mi captezi atentia asa cum stiau s-o faca baietii de liceu. Ne-am imprietenit si anii au trecut. Fiecare ne-am urmat calea, viata ne-a dus in directii diferite si fiecare am gasit dragostea in bratele cuiva. Dar orice revedere cu tine imi dadea o emotie placuta si imi picta un zambet de nesters pe chipul meu. Nu conta cat timp nu ne-am vorbit sau nu am stiut nimic unul de altul, cuvintele doar curgeau, minutele treceau presarate cu zambete si rasete. Vorbeam despre relatiile noastre, despre fericiri si plansete, despre viata, despre tot si nimic. Oh...cat de usor imi era sa-ti vorbesc si cat de bine ma simteam langa tine, dragul meu prieten.
Candva cumva am disparut din viata lui si el din a mea...au trecut luni, au trecut ani...si intr-o zi, in orasul meu aglomerat la o trecere de pietoni se opreste o masina sa-mi dea prioritate, ma intorc si zambesc spre sofer in semn de multumire....si revad acel zambet de strengar si acei ochi zambareti, era prietenul meu drag. Universul a conspirat impotriva noastra acel moment, ne-a facut cadou bucuria reintalnirii, urmat de multe ore...zile...luni de conversatii fara sfarsit, doar ca sa ne smulga tot ce aveam intr-o clipa, probabil o data pentru totdeauna.
Am simtit o conexiune reala care ne facea bine noua, dar facea rau relatiei lui asa ca totul a fost smuls din radacini. Nu avea rost sa continuam un lucru care facea rau unuia dintre noi. Insa felul in care s-a intamplat ruptura, mi-a sfarmat sufletul si a sters o parte din mine.
Puneam mana pe telefon sa sun ca sa povestesc ce m-a facut sa rad sau sa plang...ce m-a infuriat sau prin ce peripetie hazlie am trecut...dar nu mai aveam numele care sa-l caut in agenda, nu mai aveam un numar ce sa formez. Am plans pentru prietenia pe care am pierdut-o si de care imi era dor.
Poate in alta viata el nu se va mai ascunde in barlogul lui neputincios.
Au trecut multi ani de atunci, dar cateodata ma mai gandesc la el....si ma intreb: " where is he now? is life treating him well? is he happy?" apoi ma intorc la viata mea si uit de toate acestea.
Daca ar fi sa-l mai intalnesc vreodata, probabil mi s-ar taia respiratia pentru o secunda si mi s-ar inmuia genunchii, iar ce mi-as dori ar fi:
...asta doar pentru ca a trecut perioada de doliu.
Dupa ce mi-am destainuit gandurile si trairile interioare unei prietene, ea mi-a spus razand: "Ce-ti mai place tie sa te joci cu focul!! Dar nooo...si mie imi place!! :)) "
"Nu lasa niciodata ca o flacare veche sa te arda de doua ori"
Este o lectie pe care trebuie sa o invat sau sa nu o uit. Fiind persistenta in ale invatatului, imaginea de mai sus imi serveste ca si imagine de fundal al desktop-ului meu...poate poate...
Stiu cand esti copil, mama iti spune: "Nu te juca cu focul ca te arzi si faci buba!" Unii asculta, altii nu prea, unii invata din timp, altii niciodata.
Ma intreb ce ma mana spre aceasta tentatie. Cand eram mica probabil ca eram curioasa si multe nu stiam. De atunci se presupune ca m-am desteptat, maturizat si am invatat din greseli. Totusi....cand vine vorba de'ale inimii, nu cred ca lectiile invatate raman invatate.
Something beautiful is happening inside for me Something sensual, it's full of fire and mystery I feel hypnotized, I feel paralyzed I have found heaven There's a thousand reasons Why I shouldn't spend my time with you For every reason not to be here I can think of two Keep me hanging on Feeling nothing's wrong Inside your heaven .............................................................................................. Ceva frumos se întâmplă înăuntru pentru mine Ceva senzual, plin de foc și mister Mă simt hipnotizată, mă simt paralizată Am găsit paradisul Există o mie de motive De ce nu ar trebui să-mi petrec timpul cu tine Pentru fiecare dintre motivele de a nu fi aici, mă pot gândi la două Ca să rămân Sentimentul că nu este nimic rău În paradisul tau ...............................................................................................
Cand iti mistuie inima un foc, atunci durerea se poate transpune intr-una fizica. Timpul le vindeca pe toate... si de multe ori isi face treaba mult prea bine, pentru ca desi pentru mult timp inca durerea te poate sfasia si dizolva, dar cand vine vindecarea, vei ramane doar cu amintirea ei...pana cand stii ca a existat acea suferinta, dar nu mai reusesti sa retraiesti acele sentimente. Atunci e momentul cand esti dispus sa te joci din nou cu focul...si acel "eu niciodata..." se transforma in " poate". Uiti de lectia invatata cu greu si gravata in carnea ta, de cicatricea urata ce a lasat in urma si mai incerci odata, crezand ca de data asta va fi altfel "pentru ca... ",,, si de aici vei gasi o mie de motive ca sa te mai joci odata cu acel foc care te-a ars deja si a prins gustul carnii tale.
Am bratele intinse spre foc si ma gadala buricile degetelor cum ii simt caldura. Vreau sa trec degetele prin foc repede, sa ma joc un pic cu tentatia, dar e interzis de mine. Si totusi imi promit ca ma joc doar putin si nu ma voi arde! Ma mint singura, dar o fac atat de bine...incat aproape m-am crezut.
Acum cateva zile m-am uitat la un gen de film care nu ma caracterizeaza , dar am fost intr-o anumita stare si din clic in clic am dat de acest film: The Perfect Match.
Aveam chef de ceva "light" care sa nu-mi ceara prea multa concentrare. Recunosc ca nu e un film tipic hollywoodian, adica nu are acel sfarsit prevazut, desi ca sa fiu un pic critica, in realitate lucrurile nu decurg asa (cel putin acei Charlei pe care i-am intalnit eu, nu au ales acea cale ci din contra si-au cladit baricade in jurul lor ca sa se asigure ca nu se mai repeta cele intamplate).
Povestea este una simpla de urmarit: un party boy...sau playboy...care are in viata cam tot ce isi poate dori cineva, mai putin o relatie. Acceptand o provocare de la prietenii lui, de a "iesi" cu aceasi fata timp de o luna, ajunge sa se indragosteasca fara sa-si dea seama. Bineinteles "karma is a bitch" si cum se mai zice "fiecare sac isi gaseste peticul", fata ii zdrobeste inima cand iese la iveala ca ea urmeaza sa se casatoreasca cu altcineva si nici nu-si pune problema sa renunte la acest plan. Pe prima femeie de care a reusit sa se ataseze si sa se indragosteasca o cheama Eva, poate cu un substrat. Dupa suferinta, in care e rautacios cu toti cei din jurul lui, isi gaseste calea si chemarea spre o noua cariera care il face fericit. Si uite ca apare din nou Eva in cadru...ma asteptam ca tipic filmelor hollywoodiene, cei doi sa se impace dupa ce fata recunoaste ca nu poate sa traiasca fara el...dar aici apare surpriza: ea nu regreta alegerea facuta si spune despre casatoria ei ca este complicata si minunata, iar el ii este recunoscator pentru schimbarile care i-a provocat in viata...si uite asa el are curajul sa incerce o relatie cu o alta fata si da o sansa iubirii.
Ce am intalnit eu in realitate sunt niste Charlie care au avut o Eva in viata lor, si dupa ce si-au revenit din suferinta au jurat razbunare cladind niste mastodonti in jurul lor, prin care nu mai sunt capabili sa simta nimic si nici nu isi mai doresc, astfel devin mai sarmanti, irezistibili si intangibili. Te imbie sa te joci cu focul si sa-ti pui inima la bataie daca esti destul de naiva sa crezi ca tu vei reusi sa-l schimbi.
Un subiect delicat pentru mine, ca si pentru multe alte persoane gurmande cu metabolism lent. Am incercat sa caut o poza ca sa fac postarea mai atractiva, dar am gasit doar poze cu femei zambitoare...si ma gandeam...hmmm...pentru mine calatoria aceasta a fost una cu putine zambete si cu dovada de vointa, nervi pusi la incercare si frustrari ✌ asa ca iata poza pe care am ales-o
Oooo daaa... eu nu sunt o mare mancatoare de dulciuri sau ciocolati, dar stii cum e...orice lucru interzis devine mai tentant 👀
De ce si cum am ajuns la nutritionist?
Eu din familie sunt predispusa spre obezitate si in plus sunt o gurmanda si pofticioasa. Nu aveam o mare inclinatie spre sport si cand doream sa mai dau jos cateva kg pe care le consideram ca le am in plus, apelam la diete gasite pe internet. Au functionat si nu prea...efectul yo-yo aparea mai devreme sau mai tarziu. Anii au trecut si la un moment dat am inceput sa iau proportii care ma deranjau si ma vedeam din ce in ce mai putin atragatoare. Eram satula de toate dietele minune gasite pe internet, asa ca am zis ca de data asta incerc altceva... hai sa vedem ce minuni face sportul pentru mine, mai precis fitnesul si diferite clase cardio. Si uite asa am ajuns sa merg la sala 5-6 zile pe saptamana cate 2 ore. Aveam grija ca dupa sala sa nu mananc, insa dupa 6-7 luni de sala rezultatele nu apareau....kg nu se topeau...era frustrant, pentru ca stiam ca fac ceva in plus fata de "inainte" si totusi nu se vedea nicio diferenta.
Din intamplare am vazut sotia unui coleg care slabise atat de mult incat imi era greu sa o recunosc, arata (si arata) super! Bineinteles urmatoarea intrebare a fost: "Ce a facut? Cum a reusit?" ...raspunsul a fost unul simplu: "Nutritionist"...eram sceptica din fire cand vine vorba de ei, dar rezultatele vorbeau de la sine...asa ca m-am gandit ca nu am mare lucru de pierdut, decat banii pentru consult. Asa ca dupa putina munca de convingere si incurajare din partea colegilor, mi-am facut niste analize de sange si tiroida, iar cu rezultatele sub brat m-am prezentat cu ele la programarea stabilita.
Dupa ce am completat un formular (chestionar) si m-au pus la niste aparate pentru a citi diferite data legate de constitutia mea corporala, tin minte si acum cand d-na doctor m-a intrebat: "De ce tocmai acum ai venit la mine, ce s-a intamplat?", raspunsul meu a fost la fel de simplu ca si intrebarea:" Merg la sala si nu se vad rezultatele!" ...ea zambeste, iar eu insist sa-si dea glas gandului, ea spune:"Nu te supara, dar nu se vede ca mergi la sala!" :))) Exact asta era si problema mea.
Am plecat de la cabinetul ei hotarata ca indeferent cat de grea ar fi dieta, o voi tine pentru a-mi demonstra ca se poate....nu realizasem pana atunci cat de mult conteaza ce, cat si cum mananci! Credeam ca daca fac sala ajunge si ca in rest pot sa manac cum vreau (nu ma intelegeti gresit, nu eram fan fast food sau prajeli).
Peste cateva zile am primit dieta...am citit-o de cateva ori. Oooo..am stiut ca va fi greu, dar eram hotarata si colegul de langa mine era un sprijin moral. In prima zi...imi era foame si pofta incat eram gata sa musc din birou: eram pusa pe cearta...irascibila (fac urat la foame), dar a trecut. Prima saptamana a fost cea mai grea, pana organismul s-a obisnuit cu noul stil.
Mi-au fost eliminate complet din dieta: painea, bauturile carbogazoase sau din fructe naturale, dulciurile, rontaielile, pastele, orezul si altele... am avut variante de ce pot consuma la diferite mese, cu cantitatile prestabilite. Nu le voi descrie exact, caci difera de la o persoana la alta.
Rezultatele incepeau sa se vad. Cei din jur incepeau sa observe diferenta.
Au urmat sarbatorile de iarna si pentru aceasta perioada am primit o dieta de mentinere, care era mult mai permisiva (puteam sa consum chiar si dulciuri). In acea perioada am reusit sa mai scap de 2 kg. Cred ca au fost primele sarbatori dupa care m-am intors cu mai putine kg decat inainte.
Dupa sarbatori am mai mers la o masuratoare si am primit o alta dieta...un ultim "heirup" ca sa scap si de ultimele kg in plus pe care le am. Hmm... aici a devenit mai dificil. Eram deja obosita de atatea restrictii si noua dieta era mai drastica din punctul meu de vedere. Continea multe mese de salate si cruditati...iar stomacul meu a inceput sa riposteze, pe fondul problemelor gastrice pe care le am de cativa ani deja.
Acum sunt in faza in care incerc sa ma conving sa fac si acest ultim efort mare ca sa scap de surplus, dar tot aman momentul preferand sa tin dieta de mentinere. In cateva luni am scapat de 10 kg si sper sa merg mai departe pe acest drum. Nu e usor, dar e cu putinta. Cand cedez tentatiilor nu renunt sau o iau de la capat ci continui cu dieta, ca doar nu e capat de lume! La urma urmei aceasta va trebui sa devina un stil de viata pentru mine, asa cum a zis nutritionista, si practic va trebui sa respect niste principii de baza cu privire la cum amestec alimentele in fiecare zi (de exemplu sa nu amestec carbohidrati cu proteine: cartofi, paste, orez, paine + carne )
...si crede-ma ca daca eu pot, care sunt o adevarata gurmanda si pofticioasa, oricine poate!...Dar nu poate sa ia altcineva decizia asta in locul tau pentru ca nu asa functioneaza!
Cine te iubeste cu adevarat, te iubeste oricum, important e sa te iubesti tu pe tine insuti exact asa cum esti! Ca deee... daca nu tu, atunci cine!?
Hai sa incep cu o declaratie: eu cred in Dumnezeu! Stiu ca El ne iubeste pe toti la fel si nu ne lasa la greu, dar aceasta va fi subiectul unei alte postari.
...si de ce am inceput cu aceasta declaratie? pentru ca El niciodata nu ne lasa sa trecem prin situatii fara sa intinda catre noi o mana de ajutor, chiar si daca nu o cerem.
Azi, am ajuns sa spun ca exista viata si dupa marea mea dezamagire in dragoste. Universul care am crezut ca s-a prabusit peste mine, de fapt a continuat sa existe ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat si lumea nu s-a oprit pe loc, Incet, in timp, am reusit sa-l expir pe el si sa inspir aer proaspat.
Trebuie sa stii ca oricand pierdem ceva sau pe cineva, trecem prin mai multe etape si simtim un gol ce greu poate fi umplut, iar suferinta isi are scopul ei, dar putem trece peste asta. Pe mine m-a ajutat sa constientizez ca este normal ce mi se intampla (starile prin care trec), ca voi trece peste asta si voi iesi victorioasa [pe atunci nu puteam sa ma gandesc si sa ma focusez decat la faptul ca toate trec si si asta (n.r. durerea) va trece], dar eu am trecut prin:
neacceptare - cand am realizat cu adevarat ca totul s-a terminat a fost un soc, am crezut ca e o gluma proasta...ca visez, nimic nu mai parea real sau important. Pe mine m-a ajutat sa vorbesc cu prietenele mele... ma descarcam (pe moment) de durere si vocalizand totul parca totul devenea real. Nu as fi rezistat daca as fi tinut toata suferinta doar in mine, m-as fi descompus din interior;
nedreptatea - cand nu mi se parea corect ce s-a intamplat, noi trebuia sa ramanem impreuna pana la adanci batraneti, dar am acceptat situatia asa cum a fost, fara sa incerc sa o mai inteleg sau justific;
invinovatirea si autoinvinovatirea - cand incercand sa gasesc o ratiune la cele intamplate, ma invinovateam ca m-am schimbat prea tarziu, ca el s-a schimbat prea repede...din toate trebuie sa invatam, altfel riscam sa repetam aceleasi greseli sperand la un alt rezultat. Cateodata pierderea este un exercitiu pentru ego-ul nostru, ea este o forma de diminuarea a lui, a intoarcerii la non forma, la momentul prezent, in simplitatea lui (asta a spus-o cineva mai intelept decat mine, dar nu pot decat sa fiu de acord);
interiorizarea - cred ca aceasta etapa a fost cea mai lunga pentru mine si mi-a fost cel mai greu sa o depasesc; a inceput cand nu ma mai ajuta sa povestesc din nou si din nou despre aceasi durere, cand prietenele mele deja erau obosite sa ma auda plangand; simteam ca am obosit in durere si ca oricum nimeni nu-mi intelegea suferinta cu adevarat. Pot sa spun ca familia si prietenii mi-au stat aproape chiar si atunci cand eu nu-i vroiam langa mine;
idealizarea trecutului si autocompatimirea - la mine au mers mana in mana, cand am inceput sa-mi aduc aminte doar de clipele frumoase si in acelasi timp nu stiam cum sa merg mai departe fara el, eram pur si simplu o persoana trista pana in maduva oaselor...si totusi, prietenii nu au renuntat sa petreaca timp cu mine (toti stim cat de apasator e sa fii langa o persoana trista, mai ales daca tie iti vine sa zbori de fericire);
si....si...ultima etapa... cea mai asteptata...vindecarea sufletului - are loc atunci cand ne simtim pregatiti sa mergem mai departe, atunci cand am invatat din aceasta lectie tot ce am avut de invatat. Este etapa cand renuntam la suferinta, tristete, culpabilizare, autocompatimire, invatam sa fim noi insine, mai puternici, mai iertatori si iubitori cu cei din jur. Eu am avut nevoie de 4 ani ca sa pot sa spun ca am ajuns aici. Dar in tot acest timp, fara sa realizez ce minunat lucreaza Dumenzeu in vietile noastre, intotdeauna s-a ingrijit sa am oamenii potriviti langa mine la fiecare pas, in fiecare etapa prin care trebuia sa trec ca sa-mi vindec sufletul. Privind inapoi realizez ca nu as fi putut fara ei (familie, prietene, un baiat potrivit pentru acel moment din viata) sau mi-ar fi fost mult mai greu, dar echilibrul desavarsit l-am gasit in spiritualitate.
La urma urmei, iubirea pentru noi insine, pentru cei din jur, si pentru Dumnezeu este cea care ne vindeca sufletul.
Am pierdut acea prima dragoste nevinovata si mistuitoare, dar azi cu zambetul pe buze pot sa spun ca iubesc din nou, traiesc o iubire matura care ma implineste. Am curajul sa-mi imaginez viitorul langa cineva pentru care a trebuit sa trec prin toate astea, ca sa ajung omul potrivit pentru el.
Probabil ca intotdeauna o sa iubesc amintirea marii mele dragoste, dar nu am sa ma intreb cum ar fi fost daca..., pentru ca m-am pierdut ca sa ma regasesc. Am invatat ca suntem mai tari decat credem si timpul chiar vindeca ranile. Azi pot sa ma uit in ochii lui, sa-i zambesc si sa-i indragesc copii, fara sa-mi tulbur sufletul.
Viata aceasta este atat de neprevazuta, dar orice imi rezerva viitorul, eu sunt tot aici!
