Cateodata sfarsitul nu inseamna SFARSIT

Hai sa incep cu o declaratie: eu cred in Dumnezeu! Stiu ca El ne iubeste pe toti la fel si nu ne lasa la greu, dar aceasta va fi subiectul unei alte postari.

...si de ce am inceput cu aceasta declaratie? pentru ca El niciodata nu ne lasa sa trecem prin situatii fara sa intinda catre noi o mana de ajutor, chiar si daca nu o cerem.

Azi, am ajuns sa spun ca exista viata si dupa marea mea dezamagire in dragoste. Universul care am crezut ca s-a prabusit peste mine, de fapt a continuat sa existe ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat si lumea nu s-a oprit pe loc, Incet, in timp, am reusit sa-l expir pe el si sa inspir aer proaspat.

Trebuie sa stii ca oricand pierdem ceva sau pe cineva, trecem prin mai multe etape si simtim un gol ce greu poate fi umplut, iar suferinta isi are scopul ei, dar putem trece peste asta. Pe mine m-a ajutat sa constientizez ca este normal ce mi se intampla (starile prin care trec), ca voi trece peste asta si voi iesi victorioasa [pe atunci nu puteam sa ma gandesc si sa ma focusez decat la faptul ca toate trec si si asta (n.r. durerea) va trece], dar eu am trecut prin:

• neacceptare - cand am realizat cu adevarat ca totul s-a terminat a fost un soc, am crezut ca e o gluma proasta...ca visez, nimic nu mai parea real sau important. Pe mine m-a ajutat sa vorbesc cu prietenele mele... ma descarcam (pe moment) de durere si vocalizand totul parca totul devenea real. Nu as fi rezistat daca as fi tinut toata suferinta doar in mine, m-as fi descompus din interior;
• nedreptatea - cand nu mi se parea corect ce s-a intamplat, noi trebuia sa ramanem impreuna pana la adanci batraneti, dar am acceptat situatia asa cum a fost, fara sa incerc sa o mai inteleg sau justific;
• invinovatirea si autoinvinovatirea - cand incercand sa gasesc o ratiune la cele intamplate, ma invinovateam ca m-am schimbat prea tarziu, ca el s-a schimbat prea repede...din toate trebuie sa invatam, altfel riscam sa repetam aceleasi greseli sperand la un alt rezultat. Cateodata pierderea este un exercitiu pentru ego-ul nostru, ea este o forma de diminuarea a lui, a intoarcerii la non forma, la momentul prezent, in simplitatea lui (asta a spus-o cineva mai intelept decat mine, dar nu pot decat sa fiu de acord);
• interiorizarea - cred ca aceasta etapa a fost cea mai lunga pentru mine si mi-a fost cel mai greu sa o depasesc; a inceput cand nu ma mai ajuta sa povestesc din nou si din nou despre aceasi durere, cand prietenele mele deja erau obosite sa ma auda plangand; simteam ca am obosit in durere si ca oricum nimeni nu-mi intelegea suferinta cu adevarat. Pot sa spun ca familia si prietenii mi-au stat aproape chiar si atunci cand eu nu-i vroiam langa mine;
• idealizarea trecutului si autocompatimirea - la mine au mers mana in mana, cand am inceput sa-mi aduc aminte doar de clipele frumoase si in acelasi timp nu stiam cum sa merg mai departe fara el, eram pur si simplu o persoana trista pana in maduva oaselor...si totusi, prietenii nu au renuntat sa petreaca timp cu mine (toti stim cat de apasator e sa fii langa o persoana trista, mai ales daca tie iti vine sa zbori de fericire);
• si....si...ultima etapa... cea mai asteptata...vindecarea sufletului - are loc atunci cand ne simtim pregatiti sa mergem mai departe, atunci cand am invatat din aceasta lectie tot ce am avut de invatat. Este etapa cand renuntam la suferinta, tristete, culpabilizare, autocompatimire, invatam sa fim noi insine, mai puternici, mai iertatori si iubitori cu cei din jur. Eu am avut nevoie de 4 ani ca sa pot sa spun ca am ajuns aici. Dar in tot acest timp, fara sa realizez ce minunat lucreaza Dumenzeu in vietile noastre, intotdeauna s-a ingrijit sa am oamenii potriviti langa mine la fiecare pas, in fiecare etapa prin care trebuia sa trec ca sa-mi vindec sufletul. Privind inapoi realizez ca nu as fi putut fara ei (familie, prietene, un baiat potrivit pentru acel moment din viata) sau mi-ar fi fost mult mai greu, dar echilibrul desavarsit l-am gasit in spiritualitate.

La urma urmei, iubirea pentru noi insine, pentru cei din jur, si pentru Dumnezeu este cea care ne vindeca sufletul.

Am pierdut acea prima dragoste nevinovata si mistuitoare, dar azi cu zambetul pe buze pot sa spun ca iubesc din nou, traiesc o iubire matura care ma implineste. Am curajul sa-mi imaginez viitorul langa cineva pentru care a trebuit sa trec prin toate astea, ca sa ajung omul potrivit pentru el.

Probabil ca intotdeauna o sa iubesc amintirea marii mele dragoste, dar nu am sa ma intreb cum ar fi fost daca..., pentru ca m-am pierdut ca sa ma regasesc. Am invatat ca suntem mai tari decat credem si timpul chiar vindeca ranile. Azi pot sa ma uit in ochii lui, sa-i zambesc si sa-i indragesc copii, fara sa-mi tulbur sufletul.

Viata aceasta este atat de neprevazuta, dar orice imi rezerva viitorul, eu sunt tot aici!