The wake up call !

Viata are grija de noi sa gustam din toate aromele ei: dulci, amare, acre, spirtoase, uleioase, racoritoare, sarate, si toate combinatiile dintre ele.. iti plac sau nu-ti plac, ti le baga pe gat cu forta. Cateodata aromele sunt atat de puternice incat iti amortesc simturile.
Acum simt un gust amar si mi-e frica sa inspir adanc ca acesta sa nu se raspandeasca in tot corpul meu, asa ca iau o bomboana ca sa schimb gustul... ma pacalesc singura pana cand voi crede chiar si eu, nu trebuie decat aroma dulce al bomboanei sa reziste pana imi trece gustul amar... recunosc ca la mine functioneaza.
Un telefon de incurajare de la o prietena si parca totul e mult mai bine...dar cum am ajuns aici?
Am ajuns in mod constient, lasandu-mi garda jos, inaintand cu ochii inchisi, fara sa pun intrebari. "Constiinta" imi soptea ca urmez o cale care nu-mi apartine, dar "inima" imi batea mai tare si acoperea orice alta soapta. La un moment mi-am intredeschis ochii, "constiinta" era in fata mea si ma imbratisa strans, inlacrimat imi cerea sa ma opresc, sa nu-mi incalc propriile reguli, dar "inima" ma tinea de mana stanga si ma tragea tot inainte. Am inaintat prea mult, dar inca nu e tarziu. Am inchis ochii si m-am rugat ca drumul sa ma oblige sa ma opresc, sa ma respinga, sa ma renege, pentru ca nu mai eram destul de puternica sa spun nu "inimii".
Cineva totusi ma iubeste, pentru ca rugamintea mi-a fost ascultata.. tu m-ai oprit si-ti multumesc, m-ai trezit la timp. Cu pasi mici si cu un gust amar ma intorc pe calea mea. De mana dreapta ma tine "constiinta", mana stanga cauta "inima"... nu o gaseste, a ramas in urma. Bucuroasa ca nu am dezamagit "constiinta" care sta mandra langa mine, si resemnata ca "inima" e ranita, optimista imi reiau drumul.
"Inima" ma tinea atat de strans, incat mi-a ranit mana cand am smucit-o... azi ma doare, maine e doar o cicatrice....

Sunetul ploii si al tunetelor....

Afara e furtuna. Stau cu geamul deschis ca sa aud sunetul ploii si al tunetelor. Imi aduc aminte de tine, ma gandesc la noi... ma cuprinde o amorteala dulceaga si imi doresc sa fi fost langa mine. In camera intra adierea racoritoare si umeda a ploii, toti porii mei sunt receptivi la orice curent usor de aer, fiecare celula din mine asteapta sa simta o atingere oricat de fina ca sa reactioneze. Sunt pe pat, ma intind pe burta si imi imaginez ca-ti simt degetele cum imi ating pielea... mai intai pe spate ca apoi sa alunece usor si incet spre fese... in urma atingerilor tale ma trece un fior placut, corpul imi reactioneaza involuntar si pielea mi se face de gaina, simt saruturile buzelor tale si respiratia fierbinte pe spatele meu, in acel moment ma intorc cu fata spre tine.... vreau sa te vad, sa-ti vad dorinta in ochi si buzele mele sa vina in intampinarea saruturilor tale...te uiti in ochii mei in timp ce lasi ca mainile tale sa-mi descopere corpul...eu imi inchid ochii ca sa nu pierd nicio senzatie, nici un fior. Incepi sa ma saruti pe gat apoi tot mai jos, iti simt buzele umede si limba fierbinte cum imi ametesc simturile. Atingerile tale ma drogheaza, iar cand simt ca nu mai indur si vreau mai mult, iti spun: "te doresc..."

Afara furtuna s-a potolit, iar eu sunt singura si tu esti departe...

Donez vise prafuite si sperante mototolite...

Cand eram mica totul era mai clar, bine definit...mama era cea mai buna prietena a mea, ii puteam spune orice, oricand, fara sa-mi fie frica ca ma va certa; tata era ocupat, dar ma bucuram de fiecare clipa petrecuta cu el si aveam incredere in el ca sot al mamei si ca tatal nostru (al fratelui meu si mie); fratele meu era mai protejat de bunica caci era cel mic, prin urmare era mai rasfatat si facea mai multe prostii; lui bunica ii placea sa ma vada ca lucrez, sa nu stau degeaba, era dictatoarea mea preferata; eram de nedespartita de prietena mea cea mai buna, cu care ne ajutam la orice, mai ales cand venea vorba de lucru :)) iar prietenul meu ma trata ca pe o printesa si cu asta am spus tot. Singurele mele griji era sa iau note mari la scoala......ce vremuri......ce viata.... atunci nu stiam sa apreciez tot ce aveam, nu degeaba se spune ca iti dai seama de valoare adevarata a lucrurilor, atunci cand le pierzi. :)

Totul era atat de clar, bine trasat si conturat. Aveam idei clare despre viata, despre ce vreau si cum vreau. Nu existau culori intermediare, compromisuri.... alb sau negru! Drumul ales era bine marcat, fara ocolisuri, fara intersectii cu alte drumuri obscure.

Mai amarnic de atat nici nu puteam sa ma insel... Viata are umor, dar nu pe intelesul tuturor. Iti da cu o mana ca sa poata sa-ti ia cu doua... si continua sa-ti dea, ca sa aiba ce sa-ti ia.

Sunt recunoscatoare ca, cei dragi mie, sunt sanatosi, iar cei care nu mai sunt printre noi, au ramas cu noi, in suflete...

Oamenii dezamagesc... poate fara voia lor...poate sunt eu de vina ca am asteptari prea mari de la ei. Am visat la o familie perfecta, ma asteptam ca cei dragi sa nu ma dezamageasca, sa primesc iubire neconditionata...dar am vazut ca lucrurile se schimba si am invatat ca nimic nu e gratis in viata, fiecare clipa de fericire se plateste...si cei dragi pot dezamagi...si doare....vai, ce doare...

Intr-un fel sau altul....am pierdut tot ce am avut candva...totul s-a transformat. Am trait un vis frumos, al unei familii....acum, adevarul e departe de acel vis, nu mai reusesc si nu mai vreau sa ma amagesc singura ca mai regasesc ceva din ce am avut...totul s-a transformat....

Ma simt dezradacinata, ratacesc in bataia vantului si incerc sa ma agat de orice iluzie...
Ma simt renegata, aruncata in abis ca sa ma descurc singura...

Viata ma sperie... eu ma hranesc cu iubire si mi-a luat iubirea, eu traiesc din iubire si m-a indepartat de cei care-mi ofereau iubire. Noptile sunt reci in singuratate, parca sunt un spectator in propria-mi viata, incep sa devin fada, sa nu mai simt parfumul vietii...traiesc o viata fara mine....

Fara sa vreau, am ajuns sa nu mai cred in vise si sa fiu sceptica cand mi se intampla ceva frumos, totusi gandurile pozitive ma ajuta sa ma ridic atunci cand pic...nu vreau sa-mi golesc sufletul de iubire, nu vreau sa pasesc singura prin viata....nu vreau sa ma pierd pe mine!

Chiar daca nu mai primesc iubire...chiar daca nu inteleg cum s-a intamplat...chiar daca nu mai crede nimeni in mine...din cand in cand mai sper ca totul va fi bine!

Donez vise prafuite si sperante mototolite, dar inca nu renunt la mine!

Iubire pierduta, o declar nula!

As vrea sa pot scrie si despre lucrurile frumoase care mi se intampla, nu doar despre dezamagiri si suparari, dar in cazul acesta sunt superstitioasa sau pur si simplu mi-e frica de faptul ca daca scriu despre ele vor ramane doar niste amintiri si nu voi mai avea parte de ele....e ca o magie pe care daca o rostesti tare, isi pierde puterile... Multi oameni nu mai stiu sau nu mai au puterea sa se bucure de lucrurile bune ce se intampla altora. Cand dadeam voce bucuriei mele, altii ma reduceau la tacere aratandu-mi imperfectiunile ei. Sursa zambetelor mele este una imprumutata de la cineva care nu mai stie ca o are.

Cand vine vorba de sentimente profunde...de iubire...situatia nu e mult mai diferita. Cateodata ma surprind singura, de naivitatea mea. Atat timp cat iubesc, mi-e greu sa nu cred in promisiunile rostite de cel iubit, in cuvintele dupa care inima mea tanjeste, in visele care inca nu au murit... si totusi... cand sunt gata sa cedez si sa cad din nou in bratele iubitului, sa ma las fermecata de iubire... realitatea are grija de mine, sa ma trezeasca din visare si sa ma ridic din nou in picioare...pana data viitoare.

Inima, cat mai vrei sa te lasi inselata? Nu ti-au ajuns promisiunile..."te voi iubi mereu, nu am nevoie decat de tine, langa tine nu ma voi plictisi nici daca nu facem nimic, nu conteaza cum vei arata...eu tot te voi iubi, te iubesc asa cum esti, nu as putea sa te ranesc niciodata, datorita tie vreu sa fiu un om mai bun, nu cred ca te merit, nu pot trai fara tine, vom imbatrani impreuna, esti cea mai frumoasa, te vreau doar pe tine..." Hmmm.... nu contest ca, atunci cand au fost rostite, a si crezut in ele, dar in timp toate au palit si si-au pierdut valabilitatea. Urechile mele au auzit toate promisiunile si sufletul meu le-a crezut, iar inima....pai ea saraca...a suferit consecintele! Azi...cand aud promisiuni...nu mai cred in ele!

Atat timp cat mai vreau sa iubesc, stiu ca inima va mai sangera, dar fara acest risc...nu ar putea nici sa mai simta.

Cate sanse trebuie sa dai aceleiasi iubiri, daca toate se sfarsesc la fel? Cat timp poti sa speri ca de data asta va fi bine? De cate ori sa-ti intinzi bratele spre iubire cand atingi doar fantome? Cand incetezi sa speri?... probabil atunci cand incetezi sa mai iubesti... sau cand iti dai seama ca ai inceput sa te pierzi pe tine...

Vreau sa am puterea sa nu mai cred in tine, iubitule...caci tu nu mai ai puterea sa ma iubesti asa cum am nevoie... Vreau sa ai puterea, iubitule... sa recunosti ca de mult timp ai incetat sa te mai lupti pentru noi...

....Am pierdut iubirea, a declar nula! ... nu vreau doar o copie a ei...

Casatoria.... casa de piatra sau de paie?

Pentru ca majoritatea cunostintelor mele sunt casatoriti sau urmeaza sa se casatoreasca, m-a cuprins curiozitatea si am dat un "google search" pentru definitia cuvantului "casatorie". Am gasit mai multe fraze care definesc acelasi cuvant, dar cu totul si cu totul alt fel. Definitiile difera in functie de anul in care au fost gandite si publicate. Iata prima definitie gasita:
1) Uniune legală, liber consimțită între un bărbat și o femeie pentru întemeierea unei familii.

si cea de-a doua definitie:

2) Convenție încheiată printr-un act de stare civilă între un bărbat și o femeie, care și-au luat obligația să întemeieze o familie.

Mmmda... Observi diferenta?
In prima vorbeste despre uniune si liber consimtamant.... si subliniez cuvantul "liber". Ma duce cu gandul ca am libertatea sa aleg sa fac acest pas in momentul cand simt cu toata fiinta mea ca omul de langa mine este cel pe care-l asteptam, care ma face fericita, pe care-l fac fericit si cu care vreau sa am copii.. este jumatatea mea alaturi de care vreau sa imbatranesc, iar casatoria cu el nu este un act prin care ma privez de anumite drepturi sau libertati, ci imi da libertatea sa strig lumii intregi ca iubesc si sunt iubita !

In cea de-a doua definitie foloseste cuvinte ca: conventie incheiata, act, obligatie..... parca prin aceasta definitie au reusit sa smulga toata caldura si incarcatura sentimentala al acestui act. Totul pare o formalitate, de parca ar fi o obligatie, o constrangere facuta de societate, varsta... sau pentru ca acesta pare a fi urmatorul pas firesc in cazul unei relatii de o mai lunga durata... te lasi influentat de parerea societatii si faci acest pas pentru ca ar fi cazul? Sau din frica de a ramane singur? Nu simti ca renunti la ceva in acel moment? Am ajuns sa facem compromis si cand e vorba de fericire, acceptam sa fim "multumiti" si nu "fericiti" chiar fara sa constientizam .... Cand ai decis sa pasesti in fata altarului, tremurai din tot corpul de nerabdare sa-ti unesti destinul cu singura persoana pe care te crezi in stare sa iubesti si stiai ca acesta este maximul de fericire pe care poti s-o simti? Pentru binele tau...sper ca da !

Si acum te intreb... casatoria... casa de piatra sau de pai?

Suntem in plina criza si sincer cred ca sunt putini care au o asa avere... o casa de piatra :)
Cand aveam 16 ani, spuneam ca ma voi casatori la 25, iar la 27 voi avea primul copil... pe atunci aceste varste mi se pareau cele optime. Teoretic pana la 25 termini facultatea, iar pana la 27 deja esti angajat si casatorit de destul timp ca sa va fi format unul dupa celalalt si sa va dati seama ca familia voastra ar fi implinita cu fericirea ce poate aduce un copil..... eeei.... iata ca am 28 de ani, sunt necasatorita si daca barbatul cu care la 16 ani visam sa ma casatoresc, azi ar veni cu un inel (sunt in aceasi relatie) , eu l-as refuza! Nu cred in casatorie, cum nu cred nici in barbati fideli ( inca nu am simtit sau aflat sa fi fost inselata, dar nu bag mana in foc pentru absolut nici un barbat).
Un prieten mi-a zis un banc:" I: ce le trebuie la femei ca sa faca sex? R: un motiv! I: dar la barbati? R: o gaura!" :)) orice banc are un sambure de adevar, dar nu sustin ca femeile nu inseala... doar ca, in general, cand barbatii inseala o fac pentru ca le place ce vad si intra in actiune instinctul primar de a perpetua specia ( sa zicem).... iar cand femeile inseala, in general, o fac cu sufletul mai intai, adica se indragostesc ceea ce ulterior e un motiv bun pentru a face sex...

Multi au casa de paie care la o scanteie ia foc si arde, asta pentru ca majoritatea sunt multumiti in casatorie, nu fericiti, si cand apare mirajul unei fericiri oferite de o a treia persoana, nu poti sa treci pe langa fericire cu indiferenta...trebuie sa incerci ca sa nu ramai cu intrebari... si uite asa ... incerci o data ...incerci de doua ori... si ajungi sa inseli. In cel mai bun caz, iti dai seama ca a fost doar o amagire si te intorci la casatoria ta unde te simti in largul tau si multumit... si ai un caracter destul de puternic incat sa poti duce singur povara aventurii, fara sa simti nevoia sa te descarci marturisind tot, doar ca sa ai sufletul usurat! Trebuie sa-ti aduci aminte de zicala ca "ce nu stii, nu te doare!"

Cred ca secretul caselor de piatra este ca partenerii sunt si cei mai buni prieteni, stiu sa-si puna pe primul plan sentimentele unul fata de celalalt ( in detrimentul carierei daca e cazul ), se respecta reciproc si nu uita nici un minut motivul casatoriei lor: pentru ca se iubesc! Tentatii sunt la tot pasul, trebuie sa stii doar ce e mai important pentru tine :)

As putea sa continuu sa scriu mult si bine pe acest subiect, dar nu vreau sa revolt sau sa pun pe ganduri pe nimeni, doar atat : fericirea ta pe umerii unei persoane poate sa devina o povara grea! incearca, ca fericirea ta sa nu fie responsabilitatea altora!

Iti doresc, oricine ai fi, o casa de piatra!