Cand eram mica totul era mai clar, bine definit...mama era cea mai buna prietena a mea, ii puteam spune orice, oricand, fara sa-mi fie frica ca ma va certa; tata era ocupat, dar ma bucuram de fiecare clipa petrecuta cu el si aveam incredere in el ca sot al mamei si ca tatal nostru (al fratelui meu si mie); fratele meu era mai protejat de bunica caci era cel mic, prin urmare era mai rasfatat si facea mai multe prostii; lui bunica ii placea sa ma vada ca lucrez, sa nu stau degeaba, era dictatoarea mea preferata; eram de nedespartita de prietena mea cea mai buna, cu care ne ajutam la orice, mai ales cand venea vorba de lucru :)) iar prietenul meu ma trata ca pe o printesa si cu asta am spus tot. Singurele mele griji era sa iau note mari la scoala......ce vremuri......ce viata.... atunci nu stiam sa apreciez tot ce aveam, nu degeaba se spune ca iti dai seama de valoare adevarata a lucrurilor, atunci cand le pierzi. :)
Totul era atat de clar, bine trasat si conturat. Aveam idei clare despre viata, despre ce vreau si cum vreau. Nu existau culori intermediare, compromisuri.... alb sau negru! Drumul ales era bine marcat, fara ocolisuri, fara intersectii cu alte drumuri obscure.
Mai amarnic de atat nici nu puteam sa ma insel... Viata are umor, dar nu pe intelesul tuturor. Iti da cu o mana ca sa poata sa-ti ia cu doua... si continua sa-ti dea, ca sa aiba ce sa-ti ia.
Sunt recunoscatoare ca, cei dragi mie, sunt sanatosi, iar cei care nu mai sunt printre noi, au ramas cu noi, in suflete...
Oamenii dezamagesc... poate fara voia lor...poate sunt eu de vina ca am asteptari prea mari de la ei. Am visat la o familie perfecta, ma asteptam ca cei dragi sa nu ma dezamageasca, sa primesc iubire neconditionata...dar am vazut ca lucrurile se schimba si am invatat ca nimic nu e gratis in viata, fiecare clipa de fericire se plateste...si cei dragi pot dezamagi...si doare....vai, ce doare...
Intr-un fel sau altul....am pierdut tot ce am avut candva...totul s-a transformat. Am trait un vis frumos, al unei familii....acum, adevarul e departe de acel vis, nu mai reusesc si nu mai vreau sa ma amagesc singura ca mai regasesc ceva din ce am avut...totul s-a transformat....
Ma simt dezradacinata, ratacesc in bataia vantului si incerc sa ma agat de orice iluzie...
Ma simt renegata, aruncata in abis ca sa ma descurc singura...
Viata ma sperie... eu ma hranesc cu iubire si mi-a luat iubirea, eu traiesc din iubire si m-a indepartat de cei care-mi ofereau iubire. Noptile sunt reci in singuratate, parca sunt un spectator in propria-mi viata, incep sa devin fada, sa nu mai simt parfumul vietii...traiesc o viata fara mine....
Fara sa vreau, am ajuns sa nu mai cred in vise si sa fiu sceptica cand mi se intampla ceva frumos, totusi gandurile pozitive ma ajuta sa ma ridic atunci cand pic...nu vreau sa-mi golesc sufletul de iubire, nu vreau sa pasesc singura prin viata....nu vreau sa ma pierd pe mine!
Chiar daca nu mai primesc iubire...chiar daca nu inteleg cum s-a intamplat...chiar daca nu mai crede nimeni in mine...din cand in cand mai sper ca totul va fi bine!
Donez vise prafuite si sperante mototolite, dar inca nu renunt la mine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu